Când încep să scriu asta e 10 august, ora 02.38. E drept că pe coasta de Est a Statelor Unite e seară, nu se pune ca noapte albă pe un colț de glob. O scriu pentru posteritate. Să îmi amintesc mereu, oricând mă va încerca vreo urmă de melancolie, de ce România nu mai e țara mea.
Bunica. Boală renală cronică. Practic, nu mai merg rinichii și toxinele nu mai sunt corect eliminate. Cu o creatinină până la cer și înapoi(vreo 6) decid să o duc la București pentru un ,,second opinion”, după ce începusem să simt că la Buzău nu e tratată corespunzător. Eram proaspăt venită din anul Erasmus petrecut în Franța, cu practică pe secția de nefrologie-transplant renal, deci aveam câteva cunoștințe pe subiect și nu prea înțelegeam de ce, la o astfel de creatinină, nu se pregătește terenul pentru dializă. O fistulă are nevoie de timp pentru a deveni utilizabilă, pentru că 2 regimuri presionale diferite, de arteră și venă, trebuie să se întâlnească la mijloc. Nu mai vorbim de liste de transplant. Ajunsă la București, medicul mă ceartă că nu am adus-o mai devreme, în calitate de student la medicină. Tocmai terminasem anul 3. Cam atunci începi să te luminezi în facultatea asta. Până atunci, eu, naivă, aveam încredere în medicul buzoian. Nu mi-a dat prin cap vreo clipă că nu se face totul ca la carte. Naivă. Povestea s-a sfârșit cu o fistulă, așa cum trebuia, și dializă începută aproape imediat ce a devenit funcțională.
Timpul trece..nu foarte mult. Sub 1 an. Fistula se trombozează, dializa nu mai e practicabilă. În astfel de cazuri, se montează un cateter, cel mai adesea pe subclavie, dar ca soluție temporară. Cateterul are riscurile lui de infecție, tromboză și altele. Problema a fost că totul s-a întâmplat la început de pandemie, în martie. Bineînțeles că medicii buzoieni știau să monteze doar pe femurală sau jugulară, subclavia era ceva SF pentru ei, așa că după zile de spitalizare și nebăgare în seamă din diverse motive, i se pune un cateter pe femurală. Imaginați-vă că vă atârnă niște tuburi pe fața anterioară a coapsei. Nu-i plăcut. Aproape instant însă cateterul se infectează. Eu sun în disperare și le spun ce trebuie să facă: schimbați cateterul. Răspunsul celor de pe secție a fost: și pe ce îi mai facem dializa?
Vă las să vă gândiți puțin la răspuns.
Evident că pe un al doilea cateter, montat pe cealaltă femurală, dacă atât ne este competența. Sau făcut pachet pacientul și trimis la București, unde poate beneficia de îngrijiri maximale românești. Cateterul nu este schimbat, tratamentul este Tavanic(un antibiotic). Cateter venos central, infectat, tratat cu Tavanic. Economie de materiale și efort uman. 
Prin iunie reușește să fie programată la București pentru montarea unui cateter pe subclavie. Șoc și groază, testul COVID iese pozitiv. Bunica nu avea simptome, zero. Destul de greu de imaginat, având în vedere statusul imun. Bineînțeles că este internată, bineînțeles că la dializă este dusă de ambulanță, în care se urcă ea singurică, așa cum poate, pentru că nu o ajută nimeni. Mai cu genunchii, mai din șezut. Am uitat să vă spun că nu prea poate să meargă. Bineînțeles că pierde programarea la București. Al doilea test, făcut la prea multe zile distanță, a ieșit negativ. Acum nu rămânea decât să așteptăm o altă programare.
Între timp, cateterul se deplasează. Săptămâna aceasta mai exact. Așa că este refixat cu un fir de sutură la piele. Din acel moment, febră și frisoane. Vineri seară, pe 7 august, pacienta avea următoarele caracteristici:
-temperatura corporală 39 de grade, frisoane-coapsa pe care e montat cateterul este mărită de volum
– CT toracoabdominal cu interpretarea ,,fără imagini de geam mat, procese de condensare, revărsat pleural/pericardic, noduli pulmonari, adenomegalii mediastinale” și alte lucruri de genul calcificări. Vă las pe voi să decideți dacă nu are toate astea sau nu are imagini de geam mat, dar are tot restul. Cert e că se termină cu ,,fără modificări notabile”. Tind să cred că doamna doctor voia să spună că n-are nimic din ce ar putea indica COVID. Mai nou așa sunt tratați pacienții, ei nu mai au și alte boli. Cum ar fi să scriu și eu pe toate foile de observație care îmi trec prin mână: fără febră, fără hipoxie, fără sindrom WPW, fără fibrilație atrială, fără hematurie, fără, fără….
-de aici să vă țineți: Hb 6,4(e pe la 9 în mod normal la ea), leucocite 3,3(imunocompromisă), CRP 172(aici deja cred că îi doare capul pe cei din domeniu, maximul admis e pe la 10. Este o proteină ce indică inflamație), EAB cu pH 7.49, pCO2 de 36 plus altele la fel de urâte. Se numește decompensare.Pacientei i se recoltează test COVID, i se pune paracetamol intravenos și este trimisă acasă cu diagnostic de sindrom febril remis. Tratament: paracetamol.
Nu mi-a venit să cred Tot tabloul ăsta te duce spre terapie intensivă. E horror. Ea a fost trimisă acasă, într-o sâmbătă dimineață. Duminică, 9 august, pe la ora 23.30 bunica începe să aibă iar frisoane. Starea generală se degradează semnificativ. Chemăm ambulanța, ajungem la spital, dar i se comunică faptul că va sta în ultimul cort montat în curtea spitalului(unde a stat și tura trecută la UPU, în vânt, frig și mizerie) dar oricum nu va primi tratament pentru că nu i-a venit încă rezultatul de la test și nu știu dacă s-o trateze de COVID sau de altceva.Bunica preferă să plece acasă. O țară civilizată ar fi transferat-o la alt spital. Dar trăim în țara asta.
Nu știu cum se va termina povestea. Bunica are 66 de ani, e tânără. Pe cine să dai vina? Pe medicii români, impostori? Pe sistemul de sănătate care îi epuizează și nu mai pot gândi limpede? Pe mentalitatea care spune că e bătrână și bolnavă, las-o să moară acasă? Pe pandemie?
Asta este povestea unui pacient român fără pile, doar cu o nepoată studentă la medicină care făcea extrasistole la fiecare nouă ispravă de-a medicilor. De asta se pleacă în masă. Cei din domeniul medical pleacă pentru educație. Să nu vă imaginați că e ușor să înveți medicină în timp ce înveți altă limbă. Ceilalți, care nu lucrează în sănătate, pleacă pentru calitatea vieții. Ei știu că în altă țară din Europa va avea cine să îi îngrijească dacă se lovesc la cap. Veți spune că, dacă plecăm toți, pe voi cine vă mai tratează? Iar eu vă întreb: pe mine cine mă învață să vă tratez? Și, mai ales, pe mine când mă lasă să vă tratez? În ce spital? Pe ce post? Pe alea 120 scoase pentru 5000 de absolvenți anual.
Impostorii sunt peste tot. În spitale, în guvern, în DSP-uri. Acum am avut parte din plin de toate astea, iar consecințele incompetenței se văd. Aveți grijă de voi. Că n-are cine dacă voi nu mai puteți.
Le mulțumesc prietenilor care n-au dormit în același timp cu mine și m-au ajutat să găsesc soluții și să ,,don’t lose it”. Sunteți acolo, în suflet.
Un alt 10 august…
Scuza-ma, dar ce ai făcut acolo la Eramus? Macar indicațiile si contraindicațiile transplantului renal sa le stii inainte sa arunci cu noroi in cateterul montat pe femurală de colegi. Pe subclavie nu e bine de pus pt ca trebuie păstrată pt cateter long life.
Bună!
Am să vă răspund la prima problemă ridicată, a transplantului renal. Nu a fost pe larg tratat subiectul în acest articol, însă acolo pacienții care urmau a fi dializați/cei dializați treceau printr-un set de examinări pentru a se demonstra sau nu eligibilitatea pentru un transplant renal, mulți erau pe liste deja înainte de a fi început dializa, pentru că nu e o plăcere. La asta făceam referire. Aici nu se pune problema de așa ceva.
A doua problemă…bunica mea era propusă de colegi pentru montarea unui cateter pe subclavie, ei au programat-o la București pentru intervenție deoarece ei au recunoscut că la noi în oraș nu se pune. Doar că a ratat programarea din cauză că a fost testată pozitiv pentru Covid 19. Am menționat programarea. Vă dați seama că nu noi am făcut-o, ci colegii.
Nu arunc în nimeni cu noroi, am folosit fapte obiective și lucruri spuse de colegi. 🙂
Sănătate!
Si eu voi pleca din Romania, fara sa ma uit in urma. Unii vor spune ca suntem egoisti, dar nu vreau sa imi sacrific viata, a mea si a copiilor mei aici, pentru a ma lupta cu morile de vant. In alta ordine de idei, ii doresc multa sanatate bunicii si tie putere sa treci peste acest moment.
Mulțumim!
Poveste aproape identică. Mama, 68 de ani, a rezistat 4 ani de dializă. Era în ultimul stadiu, de compensat. Am dus o cu ambulanta în mai cu revărsat pleural, probleme de respirație… Fără febră. A stat singura în salon 2 zile, fără apa, fără mâncare, fără sa între nimeni la ea, fără măcar o perfuzie. In condițiile în care ea nu se mai descurca deloc singura. Au așteptat testul covid. Când au început tratamentul, după doua zile de chin, era prea târziu deja. Sper ca bunica ta e bine acum. Mama mea a plecat într-o lume mai buna după doar 7 zile de spital și 3 de intubare. Fără covid. 3 teste negative. Doar lipsa de implicare.
Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră..Da, noi suntem bine. A avut noroc (și) de data asta.