Bună! Eu sunt Andreea, sunt în primul an la medicină generală în cadrul UMF Cluj și aș vrea să vă povestesc puțin din experiența mea de până acum.
Este o vorbă printre studenți cum că dacă nu ai cel puțin o cădere nervoasă pe săptămână înseamnă că nu iei facultatea suficient de în serios. Ei bine, aș spune că e parțial adevărat, dar nu îți stă gândul la asta. La început, ajungi în primele zile la facultate cu un entuziasm de ai putea să mai oferi la încă trei oameni, dornic să te implici cât mai mult și totul în jur pare un vis. Ai ajuns la facultatea dorită, ești înconjurat de oameni minunați, iar după atâta timp de pregătire pentru admitere, simți și tu că începi să trăiești. Toata lumea pare dornic să te ajute, înveți totul cu bucurie, cunoști oameni noi câți nu ai știut toată viața și independență te bucură peste măsură. Dar toata bucuria aceasta este cu două tăișuri. Pentru că îți oferă o imagine nerealistă într-o călătorie cu bătaie lungă.
Pe la jumătatea semestrului, și culminând cu sesiunea am început să le resimt pe toate. Dintr-o data. Începeam să fiu tot mai obosită, anatomia se aduna în jurul meu și nu o mai putea controla, iar în momentul în care îmi dădeam seama ce limitat îmi este timpul, mi-am uitat complet prioritățiile și le calculam în funcție de ce mă poate duce tot mai sus. M-am afundat singură în ignoranță, căutând să fiu ,,mereu perfecționistă” , dar începea să mi se pară tot mai greu. Nu îmi mai plăcea ce făceam. Iar pentru prima dată am simțit cu adevărat că nu știu încotro să o apuc.
Dar am avut un moment, înainte de practicul la anato, când eram pe culmile celor mai mari frici, în care m-am oprit și am analizat tot, deoarece în ritmul acela nu mai puteam continua, cu siguranță. Și mi-am amintit de razele de lumină care erau menite să mă scoată din această stare de împietrire. Mi-am amintit de bătrânelul de la UPU din urmă cu doi ani care m-a făcut să îi promit că voi ajunge ,, supererou” și că îl voi vindeca. Mi-am amintit de băiețelul de la liceul pentru copii cu deficiență de auz care mi-a deschis ușa, deoarece eu nu știam pe unde să ies la sfârșitul unui proiect și, mulțumindu-i prin semne, am primit de la el cel mai frumos zâmbet posibil, deoarece simțea că nu mai există bariera limbajului între noi. Mi-am amintit de bărbatul de la Institutul Oncologic care a început să plângă în momentul când am fost la colindă împreună cu alți studenți mediciniști și ce măreață i-a fost bucuria și cum am plâns alături de copilașii de la onco pedi, deoarece venise cineva să le facă o bucurie de Crăciun. Și mi-am amintit de fetița care mă rugase să o țin de mână când i se punea branulă , deoarece îi era prea frică și cum am încurajat-o că va primi un ,,fluturaș”. Pentru asta luptăm. Pentru oameni ca ei.
Așa că te rog, pe tine care citești acest articol: Nu îți fie teamă. Totul va fi bine. Mi-am promis că nu voi lăsa pe nimeni care a început aceasta călătorie să își piardă sclipirea și bucuria. Știu că uneori va părea totul prea greu și îți vei dori ca viața ta să fi fost exponențial mai ușoară. Știu că vei avea parte de multe greutăți. Dar promit că lucruile bune le vor compensa însutit. Amintește-ți mereu pentru ce lupți. Nu faima, averea, recunoașterea personală ne împlinesc în slujba noastră viitoare, ci poate acel mic zâmbet primit de la un om căruia i-ai putut oferi ajutor. Poate un gând bun de la cineva căruia ai reușit să îi schimbi viața. Vom lucra cu oameni. Și ce binecuvântare mai mare, decât să știi că poți face o diferență.
Te rog, nu te lăsa cuprins de întuneric. Va avea suficiente oportunități, te asigur. Dar caută acele raze de lumină care să te ajute să îți continui drumul. Pășește cu curaj și cu prioritățiile bine stabilite înainte și te asigur că lucrurile o vor lua pe făgașul cel bun.
În final, vă las câteva versuri dintr-o melodie tare dragă mie:
,, Si jamais j’oublie les jambes à mon cou, /Si un jour je fuis, /Rappelle- moi qui je suis, ce que je m’étais promis”
,, If someday I forget how to run away /And yet, if I still manage to do it somehow /Remind me who am I /And whatever I have promised to myself”
Cu mult drag,
Andreea.
Lasă un răspuns