Nimic nu poate fi mai frumos în viață decât să realizezi că drumul pe care îl urmezi este ceea ce te definește cu adevărat. În momentul de față, trecând peste toate greutățile pe care le-am întâmpinat de-a lungul acestui an, simt în adâncul sufletului meu că, părticica de univers care mi-a fost acordată se potrivește asemeni unei piese de puzzle plasată la locul potrivit. A trecut un an, poate cel mai frumos an pe care l-am trăit până în prezent! Un an norocos, plin de satisfacții, bogat în descoperiri și în mistere încă nedeslușite. Viața de student la medicină mi-a completat cu numeroase piese jocul idealului meu, idealul de a deveni un om în adevăratul sens al cuvântului, un intelectual al societății. Ora de oră, zi de zi, am contribuit la realizarea unei rame ce va încadra un puzzle în viitorul apropiat. Vă mărturisesc cu sinceritate că, partea cea mai dificilă dintr-un joc de puzzle este să încadrezi piesele la exterior. Cu mult efort, cu lacrimi în anumite momente, am reușit să trec peste acest aspect. Multă lume consideră că imaginea în sine și conținutul acesteia este partea cea mai atractivă dintr-un puzzle înrămat. E adevărat, ochiul uman este făcut să distingă, să deslușească și să interpreteze fiecare detaliu al unei pânze de culori. Dar, trecând peste tot acest aspect, modul în care piesele exterioare consolidează ansamblul ca întreg reprezintă partea esențială a „jocului”. Pentru a pătrunde în imaginația voastră și pentru a reuși să vă transmit toate gândurile mele, în rândurile de mai jos, vă voi explica ce înseamnă pentru mine această încadrare a unui viitor tablou ideal.
Prima piesă din tot acest puzzle a însemnat admiterea la facultate. A fost primul examen care mi-a oferit posibilitatea de a-mi cunoaște personalitatea și voința, puterea și forța de a depăși obstacole. Trecând această probă am descoperit că pot ansambla un întreg de-a lungul celor 6 ani doar cu condiția ca dedicarea mea să fie din aceeași sferă. Pe parcursul primului an de studenție am cercetat care este piesa potrivită pentru a continua ceea ce începusem. Am cercetat cărți de anatomie, de fiziologie, celule și țesuturi, dar am descoperit că piesele s-ar fi potrivit în interiorul a ceea ce doream eu să construiesc. Tot aspectul legat de partea anatomică a corpului uman se regăsea în centrul viitoarei „opere de artă”. Apoi, după îndelungi cercetări, o rază de lumină cerească mi-a șoptit: ”Caută în exteriorul tău pe aceia care constriesc același puzzle ca și tine”! Atunci am realizat că următoarele piese erau viitorii si practic actualii mei prieteni. Am reușit să descopăr în ei culoare și farmec și astfel am asamblat în continuare părticica la care lucram. S-a format un șir de piese în care prietenia era forța ce ne lega. Am simțit că nu erau simple legături Van der Waals între ceea ce se crease între noi, ci adevărate legături covalente care participau la adeziunea sufletelor noastre. Ne-am unit mâinile zi de zi și am realizat că, odată cu trecerea timpului, am început să ne ținem tot mai strâns. Forțele ce se creaseră între noi erau de ordinul sutelor de Newtoni și astfel am pus bazele a ceea ce eu numesc”începutul unui nou capitol”. În decursul acestui an, pe lângă sutele de pagini pe care le-am asimilat în cele din urmă, timpul mi-a acordat șansa de a cerceta fiecare „piesă” în parte. Fiecare avea propria ei conformație, propriul aspect și propria culoare. Deși toți eram din același joc, fiecare participa într-o măsură mai mică sau mai mare la stabilitatea lanțului creat. Unele piese erau simple participante la îndelungul șir, dar altele aveau semnificații importante în întreg ansamblul creat. Conexiunile pe care le-am realizat cu anumite „piese” au fost atât de puternice încât simt că vor rezista de-a lungul timpului, poate chiar până la sfârșitul vieții! Medicina m-a învățat că singura modalitate de a-i înțelege misterele este cea care implică existența unor oameni frumoși în jurul tău, oameni care să participe alături de tine la finalizarea unui puzzle atât de complicat, atât de misterios. Mă bucur nespus că studenția mi-a oferit darul suprem, darul de a cunoaște omul, atât din punct de vedere anatomic, cât și din punct de vedere mental și sufletesc. Noi toți mediciniștii avem un mic avantaj față de ceilalți studenți: învățăm să cercetăm și să descoperim omul din toate punctele de vedere, învățăm să-i alegem și să-i plasăm la locul potrivit în puzzle-ul universului.
În finalul acestei mici confesiuni, o să îmi deschid în fața voastră inima pentru a-mi expune dorința de viitor. Îmi doresc cu adevărat ca piesele pe care le-am asamblat în rama tabloului meu să fie cele potrivite, iar ansamblul și imaginea de final a acestui puzzle să fie una demnă de invidiat. Trebuie să mai așteptați încă 5 ani, însă așa cum timpul vindecă răni, tot astfel, timpul mă va ajuta ca ultima piesă din acest joc să fie și ea plasată în decorul magic al vieții de student la medicină.
Mă înclin! Andrei Urîtu
Lasă un răspuns