Societățile studențești. Ahhh, ce subiect savuros și totuși atât de ocolit de toată lumea! Peste tot întâlnim doi, trei, poate o sută de studenți care nu-și găsesc locul în nicio societate studențească și ard mocnit înăuntru pentru că nu e ușor să-ți exprimi punctul de vedere într-un astfel de mediu fără a fi corectat sau, de ce nu, neglijat.
Acest articol este despre noi, dragilor, cei care nu am reușit să ne clădim un drum într-o societate studențească și, cu siguranță, nu este numai despre noi cei de la medicină, ci despre oameni de la toate facultățile din România.
Trebuie să încep prin a spune că admir foarte mult efortul pe care îl depun studenții să mențină societățile studențești. Spun asta pentru că în unele cazuri pare că sunt primite moștenire, prin testament ori prin predatul cheii orașului, păstrate cu sfințenie de-a lungul anilor. Admir, totodată, orice proiect care ia naștere între patru pereți, într-o sală mică, aia de o știm cu toții că are pe ușă o plăcuță prin care se anunță că acolo este Marele Sediu al societății studențești. Până la urmă, organizarea activităților ia mult din timpul liber pe care oricare dintre noi îl merităm, așa că, pentru asta, jos pălăria!
Dar pentru cei care sunt prea sensibili pentru a suporta câteva certuri, pentru că am și eu totuși ofurile mele, la fel ca mulți dintre noi, vine rugămintea de a citi în continuare printre rânduri sau de a schimba, poate, canalul. 😀
Cu siguranță niciunul dintre noi – cei care simțim cu adevărat următoarele rânduri – nu purtăm ranchiură nimănui, dar cred că lucrurile pot fi și altfel. Altfel înspre…bine. Mai bine.
Întotdeauna mi-am dorit să particip la voluntariate și să mă implic în cât mai multe proiecte. Nu neapărat pentru a strânge diplome care, așa cum spune toată lumea, mă vor ajuta ulterior avându-le la CV. Până acum toată lumea mi-a dat cu seen la CV, chiar dacă e full option de diplome de voluntariat. Am pus suflet în fiecare proiect și le-am ales strict pe cele pe care am știut 100% că mă mulez, ca să duc la capăt respectivul proiect cu cel mai mare grad de pasiune și devotament pe care îl dețin. S-o fac din suflet, cum s-ar spune. Zis și făcut!
Mereu am mers la ședințe, am venit cu ideile mele și am stat în băncuța mea, fără să-mi pun în evidență calitățile, fără să-mi doresc să ies în evidență când, la orice întorsătură, la orice pas făcut, auzeam doar clișeul cu munca în echipă. Suntem mereu o echipă și vom reuși împreună.
Munca în echipă exista în societățile studențești pe vremea când acestea se inventau, nu când au început deja să se predea ștafetele anilor mai mici. Nu mai există muncă în echipă de când am început să ne ierarhizăm și nu neapărat prin calitățile noastre ca indivizi, ci prin statusuri pe Facebook care anunță că noi suntem directori de divizii și coordonatori de proiecte. Suntem cu toții, cred eu, conștienți de faptul că deja există o astfel de ierarhie în spital. De câte ori n-ați prins în stagii ori în practica de vară sau în gărzi un conflict mocnit între un doctor și o asistentă, între o asistentă și o infirmieră etc? Eu una nu-mi doresc să am parte de o astfel de ierarhizare niciodată, mai ales atunci când începem să avem funcții.
Fiecare dintre noi are o afinitate aparte, în afară de aceea pe care o împărțim, aproape în totalitate, cu toții (aceea de a fi cadre medicale). Unii dintre noi cântă, unii dintre noi scriu, unii dintre noi suntem foarte pasionați de limbile străine. Dar doar împreună reușim să formăm o echipă.
Sunt sigură că există persoane care s-au întâlnit cu astfel de impedimente și, poate, datorită faptului că doar unii prind locurile din față, ceilalți pot rămâne marginalizați mult timp. Și parcă ne trebuiau oameni în echipe, nu? Se trimit mereu formulare, se dau interviuri, mai ceva ca la un angajator. Dragi membri ai societăților studențești, nu mai bine venim cu dosarul cu șină, noi ăștia dornici de a participa împreună, egali la activitățile propuse și făcute de voi?
Eu am reușit întotdeauna să scot pe gură orice mi-am dorit și nu neapărat pentru că am fost lăsată, ci pentru că am știut cum să îmi impun punctul de vedere. Am știut cum să mă fac ascultată, într-un mod totuși respectuos, fără să las să mă afecteze posibilele consecințe. Până la urmă, nu putem să ne integrăm într-un loc cu forța. Într-un loc care, totuși, se presupune a fi pentru noi toți.
Voi încheia cu un mic sfat. Ca în orice alt domeniu consider că tonul face muzica. Nu trebuie să depunem mult efort pentru a ne asculta cu toții opiniile și pentru a lua decizii, la un front comun, pentru a fi bine pentru toată lumea. Pentru a fi buni organizatori – de orice fel de activitate – trebuie să ascultați părerile tuturor și să decideți cum ar fi mai bine pentru majoritatea, nu pentru voi. Căci, așa cum am învățat de mici, minoritățile se supun întotdeauna majorităților. Să reușim să ne dezvoltăm această latură a comunicării, pentru că noi suntem vocea care ne reprezintă într-un Senat, într-un proiect și, într-o bună zi, vocea care ne va reprezenta pe noi înșine.
sursa foto: Pinterest
Lasă un răspuns