Început de semestru. Deja știi cam cum funcționează totul, ți-ai promis (încă o dată) că vei învăța din timpul anului, iar forțele și entuziasmul au revenit la cote maxime. bun, și acum? Ce-i de făcut?
Un lucru pe care l-am observat foarte des în rândul medicinișitilor (și l-am resimțit pe propria piele) este faptul că nu știm să ne focalizăm energia într-o direcție, ajungând să facem câte puțin din toate, dar niciodată suficient, niciodată cât să fim împăcați. Medicina e vastă (și incredibil de interesantă), dar unde e echilibrul? Când putem spune că suntem pregătiți cu cunoștiințele pe care le deținem? În mijlocul unui râu nesecat de resurse educaționale, proiecte extrașcolare, congrese, conferințe, grant-uri, burse etc. se petrece următorul paradox: deși avem la îndemână un univers de oportunități, nu reușim să le selecționăm pe cele benefice viitorului nostru și ajungem implicit să ne întrebăm la fiecare pas ”Oare e bine? Oare e ceea ce trebuie? Oare sunt unde trebuie?” Timpul este și va rămâne cea mai importantă resursă, fie că vrem să recunoaștem asta sau nu. La linia de final, vom fi mulțumiți de pașii pe care i-am făcut sau vom privi cu regret timpul investit? Puteam face ceva mai bine?
În toată această galaxie de gânduri, am realizat că a ne întreba ”Ce îmi place? Ce mă pasionează în viață?” nu e suficient de radical încât să ne ofere un răspuns menit să ne impulsioneze spre a acționa.
Aș împinge lucrurile într-o altă direcție, poate chiar opusă:
Care sunt lucrurile pe care nu le accepți? Care sunt realitățile fără de care nu îți poți imagina viitorul tău ca medic și ca om?
Pentru mine au fost următoarele:
- Nu accept să nu fiți bine.
Acum ani buni, două persoane din viața mea au fost diagnosticate cu patologii dure, boli care nu au încă un răspuns clar definit. Citind la bibliotecă într-o care mecanismul uneia dintre ele, am ajuns și la un alineat care, parafrazând, spunea că, deși medicina a evoluat extrem de mult în ultimul secol, despre respectiva patologie nu se cunosc cu mult mai multe lucruri decât acum 80 de ani. Am resimțit în acel moment un gol imens în suflet, privind neputința actuală, dar văzând că există loc de speranță pentru inovațiile viitoare. Și am mai înțeles că, așa cum eu voaim binele acestor persoane și cele mai bune îngrjiri și tratamente, așa fiecare aparținător se va aștepta ca eu să fiu tot ce îmi stă în putință ca ființa dragă lui să primească cea mai bună și profesională îngrijire. Acest lucru m-a făcut, pe de o parte, mult mai responsabilă, iar pe cealată mi-a deschis perspectiva de a vrea să lucrez în viitor și în cercetare.
2. Nu accept să nu înțeleg.
Da, și la UMF mai există cursuri care par a fi scrise într-un moment de agnozie. Sau informații oferite succint din lipsă de timp. Dar dacă mă trezesc că nu înțeleg un lucru, nu accept să îl las nerezolvat și să trec peste. Poate nu o să reușesc să rețin toate detaliile la nivel de minuțiozitate extremă, dar știu că voi înțelege și aplica ceea ce am reținut în mod activ, căutând.
3. Nu accept să fac doar atât.
Când am țnțeles că nu pot să mă rezum la a fi doar medic și că vreau să aduc o schimbare acolo unde e nevoie, să acopăr un gol în societate und epot fi de ajutor, să fiu sprijin pentru cei din jur, am putut avea capacitatea de a alege oportunitățile care mă ajută să cresc ca și om, dar și să pot construi pentru viitorul meu, Da, dorm mai puțin, da, nu e un drum ușor, dar meritătoată energia investită.
Tu ce nu accepți? Unde nu își găsește încăpățânarea ta margini? Poate te vezi un mare chirurg. Începe atunci să mergi la workshop-urile celor de la SSCR, exersează noduri acasă până și în vis (un asist ne povestea că el exersa pe toate fețele de pernă pe care le găsea în casă). Poate vrei să mergi cu Erasmus, să vezi și un alt sistem. Alege cu înțelepciune locul, apucă-te de o limbă străină și nu avea teamă în nici u moment în calea ta. Vrei să faci practică pe o anumită specializare? Trage de mânecă toți oamenii pe care îi întâlnești cu un gram de dorință să te ajute. Tot vei primi răspunsuri pozitive în final.
Când realizezi că nu vrei să vezi viitorul fără un anumit lucru ăn el, te asigur că vei găsi energia intrinsecă neecsară să îl transformi în realitate. Ai nevoie doar de puțin curaj, încăpățânare de fier, o inimă deschisă și calmă, o sensibilitate pentru oameni și un zîmbet care poate spun eoricărui munte că nu e niciodată prea mare. Aștept să ne vedem cu toții la final, obosiți, dar împliniți. Nu îmi pot dori nimic mai mult.
Mult succes, bucurie și pace tuturor!
Andreea
Lasă un răspuns