Acum șapte ani (când eram în primul an de facultate) pe vremea asta eram deja cu botezul de medicinist aproape făcut: plecatul de acasă parcă nu mă mai durea așa de tare, înțelesesem că lucrurile se schimbaseră față de liceu, că o notă de patru se prea poate să conteze mult mai mult față de cât conta la liceu și că poveștile alor mei despre facultate cu prieteni și peripeții parcă începeau să prindă contur.
Șapte ani mai târziu perioada asta îmi aduce un început de botez într-o lume pe care am crezut că o cunosc cât de cât. Nimic mai greșit.
Mă fascinează oarecum ciclicitatea, iar uneori mă sperie de-a dreptul. Înainte să încep facultatea îmi murise pisica de la bunici. Mă dusesem atunci să-mi petrec două zile cu ei și să-mi ling rănile care începeau să se deschidă din ce în ce mai tare. Îmi era atât de frică de necunoscutul care avea să vină că nici nu mai știam după ce plângeam. După pisică? După faptul că totul urma să se schimbe? După faptul că lucrurile se mișcau parcă tot mai repede în jurul meu? Nu mai știam. Tremuram și parcă nici pădurea de acasă nu mă mai putea liniști. Mi-am luat la revedere de la Ea și am plecat.
Au urmat niște ani frumoși și grei prin care fără prieteni și fără ajutorul alor mei nu aș fi reușit să mă târăsc. Apoi, către finalul facultății lucrurile au început să capete o anumită certitudine. Orice idee de nou care apărea în studenția mea nu mai părea deloc de speriat. Răzbisem. Ajunsesem la liman într-o nouă zonă de confort în care recunosc că mă simțeam atât de bine.
În Medicină însă nu prea e loc de zone de confort. Șapte ani după, exact la începutul unui alt botez, iar mi-a dispărut pisica de la bunici și începutul unei alte ere de-ale mele mă găsește iar bocind niște lucruri apuse. Dumnezeule ce coincidențe stranii.
E diferit însă. Pe mine m-a așteptat o antiteză de familiar cu lucruri mult prea străine. Orașul mi-a fost dat să fie același dar păream să mă simt în el ca un adevărat stingher. Asta poate pentru că era privit de data asta prin alți ochi. Am realizat atunci că trecerea asta de la studenție la meserie reprezintă un alt nivel. Cu totul.
M-am trezit în a doua zi de muncă în sala de operație, am tras pentru prima oară aerul îmbâcsit de dezinfectanți în plămâni și mi-am așteptat pacientul. Dragul de el era speriat de moarte iar eu găseam cu fiecare minut petrecut lângă el tot mai multe similitudini între trăirile noastre: lui îi era frică de anestezie, de ideea unui somn necunoscut din care s-ar putea să nu se mai trezească. Mie îmi era frică de necunoscutul pe care mi-l aducea imaginar prezentul și viitorul care nu-mi putea oferi fericirea garantată de trecut.
I-am zâmbit și am încercat să-l fac să-și ia gândul de la operație. Îi mângâiam mâna și prin mânușa din latex simțeam o piele care-mi aducea aminte de bunicul meu. N-a trăit să mă vadă medic, dar înainte să moară știa că am să mă fac anestezist și că vreau să fiu al naibii de bun la chestia asta.
– Acum o să primiți ceva pentru somn domnule V. Gândiți-vă la ceva frumos, domnule V, i-am spus în timp ce-l mângâiam pe frunte.
Dacă e să luați ceva cu voi de acum înainte din toată întâmplarea asta, luați faptul că oamenilor le place să-și audă numele. E liniștitor. Simt că nu sunt doar un număr pentru voi. De asta m-am făcut anestezist. Să fiu acolo de la situații complexe care necesită toată pregătirea mea de specialitate la situații în care oamenii de pe masă își simt buzele prea uscate și nici măcar n-au curajul să-mi ceară ceva pentru asta. În mulți îmi văd uneori bunicii, pe toți 3.
- Mă gândesc la ai mei, mi-a spus șoptind printre picăturile de propofol care îi frigeau venele.
Domnul V. a adormit cu un zâmbet angelic pe față. I-am luat mandibula în mâini ținându-i masca pe față și am început să-l ventilez. Aerul începea să intre din ce în ce mai ușor în plămânii domnului V., iar eu eram mândru că nu trebuia să mă mai uit la tehnologia din spatele meu ca să simt asta. Asistenta A. s-a uitat repede la coordonatorul meu care probabil că i-a confirmat blând așa cum o face el de obicei că e ok să mă lase pe mine să fac următoarea manevră și mi-a dat laringoscopul. Prima mea intubare de medic în a doua mea zi de muncă m-a trimis pentru următoarele minute într-o reverie de-o frumusețe profundă.
Și bunicul meu s-a gândit la ai lui din prima până în ultima clipă în care l-am cunoscut. Mă gândeam cât de mândru ar fi el să știe cum au fost primele mele zile. Am sacrificat luni de zile practicilor mele în care nu l-am văzut, iar el de fiecare dată înțelegea.
Apoi, pe parcursul următoarelor zile am realizat că singurul lucru care mă ținea deasupra liniei de plutire era ăsta: că puteam fi acolo prezent pentru suferința oamenilor. Pentru că adevărul e că în jur, n-am mai simțit niciodată o transformare atât de mare: devin adult, nu mai am voie să nu merg la școală pentru că mă simt nașpa și n-am chef, nu mai am 3 luni vacanță pe an, mă simt rupt de acasă cu cel puțin aceeași brutalitate pe care am simțit-o acum mulți ani și mi-e dor de trecut, de ai mei, de bunici, de copilărie, de tot, mai mult ca niciodată și simt că-i iubesc ca un nebun pe fiecare dintre ei. Mă dor umerii și sunt speriat și parcă habar nu am încotro s-o mai iau. Mi-e frică și vreau să fie vară, vara aia de copil. Crezusem că pădurea aia nu-mi mai trezea niciun sentiment, dar acum uite-o cum vine din urmă încercând să mă seducă, dansând ca o zburătoare în jurul meu.
Zâmbesc. Frica poate fi cel mai puternic psihedelic, doar că nu te duce niciodată unde trebuie decât dacă îi accepți prezența fără ca s-o asculți. Pentru asta trebuie curaj, adică să continui să mergi chiar dacă e și ea acolo.
Adio laboratoare cu pauză de țigare, adio stagii de 4 ore din care se țineau în mare parte nici jumătate ca să mergem la cafea, adio cursuri la care nu mergeam pentru că n-aveam chef, adio zile de vineri în care îmi băgam picioarele ca să merg de joi acasă, sau de miercuri; adio (cel puțin pentru niște luni) weekend-urilor în care poate fugeam cu fete frumoase într-un loc necunoscut pentru amândoi și adio copilului care nu credea prea mult în el. Le las pe toate în urmă cu un regret de-a dreptul funebru.
Pun zâmbetul pe față. Oamenii au nevoie. Rămân același, merg înainte cu speranța că ceva minunat se află la orizont, așa cum am făcut-o de altfel întotdeauna, așa cum au făcut toate modelele mele.
Lasă un răspuns