Astăzi, Corina Hetea, studentă în anul 4 la UMF Carol Davila, ne vorbește despre presiunea resimțita când vine vorba de alegerea unei specialități. Probabil cunoașteți sentimentul sau urmează să vă familiarizați cu el. Enjoy!
,,Pentru a începe cu dreptul în incursiunea evenimentelor ce urmează a fi prezentate, trebuie ca mai întâi să vă mărturisesc un lucru: sunt studentă în anul IV și nu, nu mi-am ales încă o specialitate medicală.
Bun, acum că am lămurit acest lucru, aș vrea să vă descriu un mic scenariu la care sunt sigură că toți am luat parte cândva. Este vorba despre acel moment esențial din viața studentului la medicină în care acesta este pus în fața uneia dintre cel mai dificil de răspuns întrebări: tu ce specialitate vrei să alegi în viitor? Aflată pe buzele tuturor, mai puțin pe ale tale, interogația în cauză are darul de a se fixa iremediabil pe cortexul tău fără vreo posibilitate de îndepărtare (chimică ori fizică). Dacă nu o auzi, în cazul cel mai fericit, cu siguranță te gândești la ea. Măcar din când în când. Cu timpul, te obișnuiești atât de mult cu aparițiile ei inopinate, încât îți devine chiar prietenă. E mai nasol când vă certați, pentru că atunci ai vrea să o arunci undeva într-un hău adânc de unde să nu o mai poate recupera nimeni vreodată. Din nefericire, ea apare când te aștepți mai puțin, în cele mai variate și mai pestrițe forme:
„Și… te-ai gândit spre ce ai vrea să te îndrepți?”
„Apăi îmbătrâniți până ajungeți să profesați!„
„Cam ce ți-ar plăcea să faci după?”
„Ți-ai ales deja o specialitate în care ai vrea să lucrezi?”
Deși diversitatea întrebărilor e revigorantă, scopul e mereu același. Mai mult sau mai puțin directe, frazele nu urmăresc un răspuns, ci acel răspuns. Tremuratul buzelor, fâstâceala sau bâjbâitul printre cuvinte stârnesc o dezamăgire care nu se ascunde. Interlocutorul așteaptă cu un nesaț aproape bolnăvicios o reacție cât mai promptă. Ciudat e că înainte de a pune întrebarea, el știe dinainte că ție ți-ar sta mai bine cardiolog sau că locul tău e în sala de operații sau (și mai des!) că pe tine te-ar vedea … Păcat că tu nu te vezi … probabil pentru că te-ai obișnuit prea tare cu fața ta din oglindă.
Tot din seria „Mari întrebări care au zguduit lumea” (nu lumea întreagă, ci lumea studentului la medicină) fac parte și alte abnormități:
„Deci voi faceți în total 12 ani de facultate?”
„Apăi îmbătrâniți până ajungeți să profesați!”
„Medicii își pierd tinerețea în facultate.”
„La medicină nu mai ai timp de dragoste, dom’le! Trebuie să te dedici în totalitate studiului.”
Despre zecile de clișee se pot spune multe. Eu am amintit în treacăt doar câteva, însă discuția merită a fi tratată pe larg într-un articol viitor. Revenind la frământările noastre, cele legate de o viitoare profesie, trebuie să recunoaștem că ele nu se vor termina niciodată. Chiar dacă pe tine nu te apasă, au grijă să-i apese pe alții. Și într-un mod ciudat, durerea și disconfortul iradiază (pe un traiect misterios) tot către tine. Ca să închei într-o notă optimistă, conchid că aceste întrebări trebuie tratate cu nonșalanța cu care îți sunt adresate. Cel mai indicat ar fi să ai un răspuns gata ambalat pe care să-l poți livra oricând, oriunde, oricui. O notă de mister e binevenită, însă doar dacă ascunde în spate un plan bine gândit pe care în mod vădit nu ești dispus să-l dezvălui. Încă!”
Lasă un răspuns