Ai dormit înnuștiucepoziție așa că acum capul îți stă ciudat. Torticolis parcă îi spune? Nici numele nu ți-l mai știi. Câte să fi fost, 2, 3 pahare de vin? Te dai cu greu….greeeeu..jos din pat. Te pui în șezut pe margine, îți întinzi brațele(ăl’ drept merge pe după direcția gâtului) și mai încerci o dată să deschizi ochii. Te ridici. Greu. Greeeeeuu… Faci un pas. Se clatină camera. Îl faci pe al doilea, ceva parcă nu e în regulă. Al treilea, oare unde ai băut aseară? Al patrulea, ah, acasă..ce bine. Al cincilea, cu cine? Șase, singur.. Șapte, la naiba. Ești singur în colțul ăsta de lume, câtă vreme e legal să numești acasă un spațiu de 12 metri pătrați, cu stratul de praf de 1 centimetru, papucii de spital pe balcon la aer, halate călcate și necălcate, curate și murdare(separate, bineînțeles), niște conserve, un borcan de zacuscă și o poză cu ai tăi, cât să îți amintești că ești, totuși, o ființă umană. Mai nou, și o sticlă de vin pe jumătate terminată. Taică-tu e departe. Maică-ta e prinsă pe-un aeroport. Frate-tu e pe vapor și tu..ești unde crezi că vrei să fii.
Fereastra nu îți arată nimic spectaculos, lumea e mută dar pe interior clădirile nu au fost așa animate nicicând. Jocuri de Scrabble și ȚOMAPAN, Skype cu oameni care se adoră, gătit cu soțul pe care îl vezi doar ca pe-un prieten de ceva ani, dar copilul….Certuri interminabile între frați, că doar cine se suportă mai mult de 5 zile fără întrerupere? Câte bordeie, atâtea scenarii îți trec ție prin cap.
Oare la ce se gândesc oamenii când văd fereastra ta? Clar nu la un personaj viitor-fost-actual-începător-vreodată?-medic.
Pui de-o cafea, îți scoți molcom marmelada din frigider. Ușa se trântește de perete.
Ușa se trântește de perete?
“Te numim voluntar!” Îți pui stetoscopul de gât, deși nu ți-a zis nimeni dac-o să aduni gunoaie de pe stradă în mod voluntar-numit sau dac-o să plantezi panseluțe. Speri că ai pus mâna pe un costum curat. Iei haina pe tine. Cheile. Cheile? Cheile!!! Închis lumină, ușă, mers pe hol coborât scări, urcat în mașină neagră, drum, viteză, semafor roșu, trecut, aproape accident, spital.
Spital? Tu ar trebui să îți termini lucrarea de licență(zic ,,ar trebui” pentru că de fapt abia începi). Intri, te grăbește cineva. Traversezi holul lung, îți lași haina în cuier și gata, ești echipat, nu îți mai trebuie nimic, nici n-ai de unde de fapt. Treci de uși. În fața ta: iadul.
Ce bine c-ai venit! Patul 1 are nevoie să i se ia tensiunea. 90/70. AV=120b/minut. Patul 2, îi trebuie o branulă. Cum se făcea…dai cu spirt, strânge pumnul, o simți rulându-ți sub degete, bagi acul, tragi fluturașul, vine sânge, împingi fluturașul, fixezi, lași elixirul vieții să curgă. Patul 3, s-a stopat. Compresii, compresii… Stayin alive, stayin alive. He stayed alive:) Toată lumea e epuizată. Contaminată. Sfârșită. Cam de asta ești tu aici, un aproape habarnist, dar situațiile limită scot la suprafață lucruri nebănuite.
Nu așa ar trebui să fie. Ar trebui să te protejăm, copile. Ar trebui să nu îți riști viața pentru a salva o alta. Nu moarte pentru viață, cine a decis că ăsta e trocul în zilele noastre? Câteva zile, febră, vrei aer, durere. Nu-i bai, numim pe altcineva voluntar. Odihnește-te, ai ajutat la salvat atâtea vieți.
Iartă-mă, mamă, tată. N-am vrut să vă îngrijorez, dar voi știți din ce aluat sunt făcut. Am să fiu bine. Trebuia să fie rău, ca să ne fie bine repede.
E despre corona. E despre medici. E despre oricine pornește pe un drum greu
Lasă un răspuns