Imaginează-ți următorul scenariu: cineva te trezește la prima oră a dimineții, te ia cu forța într-o barcă și apoi te azvârle într-un ocean; ești încă în pijamale, ai tălpile goale fiindcă dormi fără șosete, simți frig, teamă și confuzie fiindcă ești așteptat să ajungi pe continentul de cealaltă parte a oceanului, dar tu abia ai făcut trei bazine în stilul bras la orele alea amărâte de sport. Și cumva tot tu ești de vină că n-ai cine știe ce formă hidrodinamică prin care să depășești această încercare absolut crudă.
Cam așa este și viața de student. Normele societății te aruncă în formarea unei cariere și în loc să începi drumul cu spatele drept, inspirând la maximum aerul unei noi vieți, primul pas e târșâit sub povara bagajelor emoționale care-ți îngreunează umerii și-ți încovoaie spatele. Iar dacă nu performezi așa cum trebuie, te simți un ratat, deși nimeni n-ar știi, de fapt, cum să se descurce cu povara pe care tu o manageriezi de nevoie în fiecare zi.
Traumele din copilărie, rănile intergeneraționale sunt prea puțin discutate. Și tocmai fiindcă sunt lăsate de izbeliște, undeva într-o nebuloasă căreia nimeni nu vrea să-i dea nume, ajungem la rate exponențiale de depresie, anxietate și ideație suicidală.
Ca medicinist ești foarte ușor judecat dacă ratezi o întrebare de la profesor, un task la stagiu, o grilă la examen și tot așa. Nimeni nu se preocupă de MOTIVUL pentru care ratezi: un sindrom de stress post-traumatic în urma unui istoric de violență în familie, flash-back-uri debilitante provocate de un pacient căruia trebuia să îi faci anamneza, decompensări depresive din cauza cărora lipsești de la facultate, atacuri de panică pentru care îți iei absență fiindcă ai părăsit LP-ul, somatizări ale unor emoții internalizate despre care nu ai cu cine să vorbești.
Exemple sunt nenumărate. Nici măcar nu ajung degetele de la ambele mâini. Și totuși, abia de sunt pe buzele vreunuia dintre cei cărora ar trebui să le pese.
Se gândește cineva la studentul care nu are timp să își rezolve tema fiindcă trebuie să aibă grijă de frații lui, părinții fiind plecați pe te miri unde? Sau care nu are stetoscop la stagii nu fiindcă l-a uitat, ci fiindcă nu își permite să îl cumpere? Sau care nu aude întrebarea profesorului nu fiindcă e dezinteresat, ci fiindcă stresul din mediul familial îl face să se disocieze de stimulii externi? Sau care nu se poate concentra de la mahmureală nu fiindcă e un petrecăreț care își bate joc de instituție, ci un copil fără sprijin care nu știe să scape altfel de coșmaruri?
Răspunsul este un vehement și cert NU. Dacă fiecare student ar merge la terapie ca să își vindece traumele, mai mult ca sigur că ar mânca pe pâine cartea lui Fulga, ar înșira în ordine toate diagnosticele diferențiale și ar rezista celor enșpe mii de ,,Nu este fals, cu excepția”.
Dar realitatea este alta.Orice traumă ignorată din cauza celorlalte nesfârșite activități cotidiene, se amprentează în subconștient și de acolo este livrată în diferite circumstanțe de viață sub forma unor comportamente alterate. Ca să reglezi tot acest circuit trebuie să îl trasezi în sens invers: să te întrebi de ce nu îți merg lucrurile, să le asociezi unor programe mentale prestabilite în copilărie, să le înlocuiești cu variante de reglare emoțională sănătoasă și să le practici sub noua versiune în aceleași circumstanțe care au declanșat destabilizările.
Tot acest proces, dacă ar fi să ne mulăm pe metafora din introducere, ar presupune că trebuie să înoți având câte o ancoră legată de fiecare picior, de data asta nemaiavând nici măcar pijamalele pe tine. Ah, da, asta în timp ce ai colocvii, examene, permutări de la un spital la altul, prelungiri de program și alte cele.
Easy peasy lemon squeezy, nu?
Așa că sfatul meu de încheiere are două direcții:
Pe voi, purtători de poveri, vă îndemn să duceți lupta asta teribilă cu demonii voștri și să îi ignorați pe cei ce nu o înțeleg. Sunteți puternici pentru simplul fapt că deschideți ochii dimineața și mai încercați o dată. Sunteți puternici în ciuda acuzelor nefondate pe care le auziți, poate, din gura profesorilor ignoranți. Valoarea voastră nu stă nici în zecele de la nu știu ce materie, nici în steluța câștigată după întrebarea suplimentară, nici în media cu care terminați facultatea sau cu care începeți rezidențiatul. Ea stă în luptele personale câștigate, în reziliența cu care faceți față provocărilor minții și în capacitatea de a simți, iubi și trăi viața în ciuda inimii uneori prea grele.
Iar pe voi, dragi profesori, vă îndemn la compasiune. Poate voi vedeți un student cu halatul alb șifonat, dar dedesubtul lui sunt zile întregi de nopți nedormite, ochi plânși, deznădăjduiri și renunțări la luptă. Aranjați-i frumos gulerul, neteziți-i șifoneala și dacă nu puteți să îi dăruiți un cuvânt cald, măcar tăceți.
Doar știți vorba aia… dacă nu puteți face bine, măcar să nu faceți rău.
Maria Jurj-Tudoran, an 3, UMF Carol Davila
Lasă un răspuns