Când moare și ultima speranță

,,Să nu plecați, avem nevoie de voi!”

Domnul P. era un pacient de care nu ar fi trebuit să mă ocup și în salonul căruia am intrat întâmplător. Dar era genul de pacient care se uită în ochii tăi și uită de suferința lui dar o ghicește pe a ta. I-a luat cam 30 de secunde să îmi prezinte puțin boala de care suferea și să mă roage să rămânem pentru că altfel ei rămân ai nimănui. I-am mulțumit și am ieșit din salon pentru a evita o scenă cu potențial lacrimogen și fără să-i spun că azi încep oficial studiul altei limbi…

Dragul meu domn P., cuvintele astea îți sunt adresate, deși știu că n-ai să le citești niciodată și crede-mă că e mai bine așa. Să fii medic în România înseamnă să:

• îți vezi pacienții murind pentru că nu dispui de toate materialele necesare salvării lor
• fii nevoit să te supui unei ierarhii, iar dacă ești mai rebel, să ai de suferit apoi. V-aș invita să vedeți cum se desfășoară vizitele de pe secție, cum stau cadrele medicale aliniate în funcție de gradul pe care îl au(primar, specialist, rezident) și cum cei mai mici, rezidenții adică, abia dacă respiră în preajma coordonatorului lor. Și știți de unde vine asta? Din faptul că la noi respectul este asociat cu supunerea, iar generațiile care au înțeles că există totuși o diferență încă sunt pe băncile școlii
• faci facultatea de medicină și să fii tratat cu spatele de nonvalorile care mișună prin secție iar puținul respect ce ți se arată să vină din partea UNOR rezidenți care nu demult erau în situația ta și a medicilor care sunt totuși mai deschiși la minte
• faci medicina și să intri alături de alți 50 de studenți în salon când vine proful mare la vizită și să se presupună că tu înveți ceva
• fii nevoit să operezi/lucrezi la parametri optimi, tură normală, după 24 de ore de gardă
• ajungi medic specialist dar ghici ce, să nu ai unde să lucrezi. Și așa te trezești la 30 de ani cu o familie și cu multă școală în spate că statul român te obligă să trăiești din gărzi până se eliberează un post cine știe pe unde și nu e dorit de nimeni din apropiații acestui sistem. Am mai zis-o și o repet, criza de medici din țara noastră nu se datorează lipsei de personal, suntem mii de absolvenți anual care intră în spitale la fiecare 1 ianuarie, dar aceleași mii rămân fără posturi la finalul rezidențiatului iar România practic le pune bagajele în portbagajul unui taxi și îi trimite la aeroport. Aici ce să facă,unde să-și îngrijească bolnavii?
• vezi pacienți ignorați cu zilele de către infirmierele care ar trebui să le dea măcar o fărâmă de demnitate prin toaleta pe care sunt obligate să le-o facă, doar pentru că li se par respingători
• ai noroc. Dacă nu ai noroc, te trezești la final de rezidențiat că nu știi mai nimic și brusc trebuie să faci totul
• nu ți se asculte părerea dacă ești prea mic în grad. Ba mai mult, dacă ești o femeie într-o sală de operație să ți se explice puțin din tehnică iar la final să auzi un ,,dar tu oricum ești femeie, femeile nu sunt chirurgi”
• nu mai ai siguranța zilei de mâine, mai nou, pentru că stimabilii de la putere consideră problema rezidențiatului minoră. E ca și cum ai semna un contract de muncă dar tu nu știi când vei începe, iar tot ce poți face este să aștepți
• nu fii educat așa cum trebuie, să înveți lucruri greșite și eventual să le dai și mai departe. Pe scurt, la noi e aia cu ,,merge și așa”, ,,de ce să mă duc să învăț ceva mai mult și să ma chinui când pot continua aici să fac ceea ce știu, că același salariu îl iau”
• treci prin medicină și să ți se spună că ar trebui să citești din tratatul X sau Y ca să fii cât de cât la același nivel cu studenții din Vest dar examenul oricum o să fie din cursuri și prezentări Powerpoint

Nu e o chestie de salariu, dragii mei. Ci de moartea care plutește prin saloane, de privirile iscoditoare ale asistentelor, de vestiarele care variază de la un dulăpior pe holul spitalului pentru cei mai mici la camere întregi pentru cei mari(și asta e o metaforă pentru nenumărate lucruri), de medicamentele care nu se găsesc, spitalele care arată la fel de când s-au construit și de atmosfera apăsătoare care te lovește când ieși pe stradă, cel puțin în partea mea de Românie. Suntem o țară care a fost lăsată să moară și care s-a luptat cu toate forțele să rămână în viață iar asta se vede pe fruntea oricărui român, suntem obosiți și arătăm cu degetul, ,,ai fi putut să faci mai multe!”. Noi nu vrem să plecăm de prea mult bine, noi suntem dați afară.

Domnule P., dacă peste 3 ani am să mă decid că e prea mult și n-o să vă pot fi medic, să mă iertați. Am să revin într-o zi, când am să fiu atât de bună pe cât îmi doresc să fiu și sper să mă primiți.